Psiholog: „Rușinea – de a nu fi mai slabi sau mai bine făcuți, mai altfel decât suntem de fapt – sapă o gaură întunecoasă și adâncă în sufletele noastre”

Timp estimat de citire:

12 minute, 24 secunde

Discutăm despre aceste perspective și fenomene cu psihologul Cristina Petrescu-Ghenea, medic specialist în psihiatria copilului și adolescentului, psihoterapeut de cuplu și familie. Face parte din echipa „Pagina de Psihologie” și este una dintre vocile din domeniu care promovează abordările arondate conceptului body positivity.

Slab sau Gras: În ziua de azi, se pune foarte mare preț pe aspectul fizic, iar uneori chiar semnul egalității între felul în care arăți și doza de respect ce ți se cuvinte. Atât din exterior, cât mai ales din interior. De ce vedem astfel lucrurile?

Cristina Petrescu-Ghenea: Este o întrebare foarte bună dar care are un răspuns tare complex. Realitatea este că există o multitudine de cauze care ne fac să punem așa mare preț pe aspectul fizic. Una dintre acestea este faptul că mintea umană este construită pentru a se ghida foarte mult în funcție de stimulii vizuali și acesta este un lucru foarte greu de schimbat. Mai ales acum, în Era Digitală în care foarte mult din informația pe care o primim este recepționată vizual. Alte motive, asupra cărora putem interveni, țin de societatea în care trăim atât la nivelul țării noastre, cât și global. O serie de istorici, activiști, antropologi și sociologi vorbesc în zilele noastre despre egalul pus între felul în care arăți și doza de respect ce ți se cuvine ca un produs al rasismului, colonialismului și segregării pe criterii de rasă, abilitate fizică, gen șamd.

Detaliați, vă rog.

Cu câteva secole în urmă oamenii de rasă albă au avut nevoie să-și afirme supremația asupra celorlalte rase pentru a le putea domina și a-și însuși teritoriile locuite de aceștia. Pentru aceasta s-au legat în principal de o serie de criterii fizice cum ar fi culoarea pielii, forma corpului sau părul de pe corp pentru a-i putea categorisi pe non-albi ca inferiori.

Ulterior, aceste principii ale frumuseții albe și vestice au stat la baza constituirii industriei frumuseții și a dietelor care beneficiază de pe urma credinței, conform căreia suntem demni de iubire și respect doar dacă arătăm într-un anumit fel. Frumusețea și slăbitul reprezintă două arii ale economiei care se pot lăuda cu creșteri uimitoare ale profitului: doar industria slăbitului din Statele Unite valora în anul 1990 suma de 33 de miliarde de dolari ca să ajungă mai apoi, în 2013 la 60 de miliarde de dolari cheltuiți de publicul american pe produse de slăbit și diete.

Vorbiți-ne despre impactul kilogramelor în plus asupra echilibrului emoțional. Din cărți, dar mai ales din practică. Care au fost cele mai importante „urme” observate?

Aș vrea să menționez că voi folosi cuvântul gras în loc de supraponderal, obez, cu kilograme în plus șamd, deoarece consider că gras este un adjectiv la fel ca oricare altul, de care nu avem de ce să ne rușinăm. La fel cum nu spunem despre o persoană înaltă că este „peste înălțimea normală” sau are „centimetri în plus”, mi se pare sănătos să realizăm că „greutatea normală” peste care avem „kilograme în plus” este un construct foarte arbitrar, stabilit de oameni complet subiectiv și care a variat semnificativ pe parcursul istoriei.

Deși la nivel social considerăm că impactul kilogramelor în plus asupra echilibrului emoțional este de vină pentru problemele de sănătate mintală sau emoțională ale persoanelor grase, acest lucru este de cele mai multe ori fals. Sănătatea emoțională a acestor persoane – și a tuturor celor care nu se aliniază, de altfel, la standardele de frumusețe sau la alte standarde sociale – este impactată, de fapt, de ceea ce în limbaj anglo-saxon numim „fatphobia” sau, tradus în limba română, fobia de oameni grași sau de grăsimea corporală.

Altfel spus, de vină ar fi stigmatizarea socială…

Exact. La nivel social aceste persoane sunt stereotipizate ca leneșe, lipsite de voință, inteligență și succes, nu au disciplină și nu sunt compliante la diete și sunt, în consecință, discriminate. Realitatea este că aceste supra-generalizări sunt pe cât de toxice, pe atât de false și aduc multă suferință atât persoanelor grase, dar nu numai.

An de an vedem creșteri alarmante ale tulburărilor de alimentație ca anorexia (da, și persoanele grase pot suferi de anorexie), bulimia sau mâncatul compulsiv (Binge eating). Asta pe lângă ratele deja alarmante ale anxietății și depresiei în cadrul acestei populații, indiferent de vârstă. Toate acestea sunt mai mult decât „urme”, sunt adevărate tulburări de sănătate mintală care au la bază nu grăsimea, ci felul în care noi, ca societate, abordăm persoanele grase ca fiind insuficient de bune și în mare nevoie de a se schimba pentru a încăpea în pătrățica atribuită social.

De ce, în pofida evidențelor și a problemelor cu care se confruntă, multe persoane cu exces ponderal aleg calea negării?

Din nou, nu aș vorbi de „calea negării”, deoarece nimeni nu alege să fie gras. Când abordăm în acest fel persoanele grase ne asociem cu discursul stigmatizant de care vorbeam mai sus și presupunem automat acestea că sunt defecte și au nevoie să se schimbe. Această atitudine nu a adus și nu va aduce niciodată schimbări pozitive, ci mai degrabă și mai multă suferință.

Un medic, un nutriționist, un psihoterapeut, un părinte se pot afla alături de persoanele grase pentru a le ajuta în demersurile lor pentru o viață mai bună, dar aceasta nu se va întâmpla, dacă acești specialiști sunt adepții ideilor stigmatizante la adresa populației grase. Sunt deja o serie de studii care ne arată că „problemele cu care se confruntă” persoanele grase pot avea la bază stresul drept consecință a rușinării, stigmatizării și discriminării sociale.

Stresul duce la o secreție crescută de cortizol, hormonul stresului, care poate provoca o serie de alte modificări și patologii organice, dintre care chiar unele dintre cele de care încercăm să îi ferim pe oamenii grași: diabetul zaharat, hipertensiunea arterială sau bolile coronariene.

De foarte multe ori, persoanele supraponderale sunt acuzate de lipsă de voință. Oare chiar așa să fie? Cum funcționează voința? Cum o creștem?

Eu nu cred că persoanele supraponderale sunt lipsite de voință. Cunosc persoane grase care au foarte mare succes în alte arii ale vieții lor, ceea ce mă duce la concluzia că nu voința sau motivația sunt dificultatea aici. Ar fi bine să putem renunța la gândirea simplistă, conform căreia „Se întâmplă X, pentru că Y”, ci să realizăm că ființele umane sunt complexe și la fel sunt și motivele pentru care unii oameni nu reușesc să slăbească, oricâte diete ar urma, și să se mențină ulterior la greutatea obținută, fără a avea o tulburare de alimentație.

Forma și dimensiunea corpului nostru nu sunt niște parametri atât de simplu de modificat, deoarece există o serie de factori genetici și epigenetici și nu numai, foarte complecși care contribuie. Dacă ar fi vorba despre simpla ecuație aport caloric versus consum caloric plus voință și motivație, atunci ar trebui ca noi toți să fi găsit deja cheia și nu ar mai trebui să existe oameni grași pe planeta Pământ.

Care sunt cei mai importanți pași de făcut din punct de vedere psihologic în construirea unei strategii câștigătoare în lupta cu kilogramele în plus?

Kilogramele în plus față de ce? Cine și cum decide câte kilograme sunt în plus pentru fiecare persoană în parte? Care sunt criteriile și cât de fondate sunt acestea? Însuși termenii pe care îi folosim atunci când ne referim la persoanele grase sunt subiectivi și stigmatizanți. Când vorbim de „lupta cu kilogramele în plus”, pe lângă faptul că sintagma este foarte vagă, este nevoie să realizăm că le vorbim oamenilor despre o „luptă” pe care au nevoie să o poarte cu propriile corpuri, cu ei înșiși, iar acest lucru este (sau ar trebui să fie) exact contrarul oricărui demers psihoterapeutic.

În terapie, în primul rând, noi ne străduim să îi învățăm pe oameni că sunt buni, valoroși, demni de dragoste și respect, indiferent de felul în care arată sau de gradul lor de sănătate. Trăim într-o societate care sprijină ideea conform căreia noi suntem valoroși și demni de dragoste doar dacă facem anumite lucruri sau deținem o serie de calități.

Acesta este un mod tare nesănătos de a ne raporta la viață, deoarece în virtutea acestor credințe ajungem să considerăm că oamenii care suferă de diverse patologii și-au făcut-o cu mâna lor. Este un tip de gândire reducționistă care nu respectă complexitatea umană și care se aplică adesea persoanelor grase, chiar și în medii profesionale din domeniul sănătății.

Cum rămâne cu datele care arată că excesul ponderal este factor de risc pentru unele boli?

Chiar dacă a fi gras este un factor de risc pentru multe patologii, la fel cum este și fumatul sau, conform unor studii mai recente, a fi prea slab, asta nu înseamnă că toți oamenii care prezintă acel factor de risc vor ajunge să aibă patologiile respective. Ca psihoterapeuți este nevoie să fim aliații persoanelor cu care lucrăm, să fim curioși în legătură cu experiența subiectivă a fiecăruia și să le ghidăm către a lua cele mai bune decizii pentru ele și nu pentru a se conforma la lumea din jur.

De unde luăm resursele necesare menținerii motivației?

Cred că un om poate fi mai motivat să ia decizii sănătoase pentru el/ea dacă se iubește și se respectă suficient. Astfel, pentru noi toți, indiferent de formă sau dimensiune, o resursă neprețuită este reprezentată de dragostea de sine și auto-compasiunea pe care le practicăm zilnic. Drumul este greu pentru a ajunge aici, deoarece de cele mai multe ori nu am avut parte de această acceptare și dragoste necondiționată nici în familie și în niciun caz în societate. În ambele medii ni s-a transmis că vom fi demni de a primi aceste bunătăți emoționale numai atunci când ne vom schimba: când vom fi mai slabi, mai bine făcuți, mai tonifiați, mai altfel decât suntem noi de fapt.

Este ușor să schimb un comportament, dar foarte greu, aproape imposibil, să schimb ceea ce sunt. Și iată cum ajungem să interiorizăm toate aceste mesaje despre cum nu suntem suficient de buni/bune, iar această rușine sapă o gaură întunecoasă și adâncă în sufletele noastre.

Cum putem face pace cu mâncarea și, în special, cu pofta de dulce?

Întrebarea aceasta vine exact la momentul potrivit și are foarte mult sens, deoarece foarte mulți dintre noi avem o relație nesănătoasă cu mâncarea. Această relație are la bază exact rușinea și nevoia noastră neîmplinită de dragoste și validare despre care vorbeam anterior, dar și o serie de factori sociali și istorici. O cale de a împlini aceste nevoi neîmplinite este aceea de a pune altceva în locul lor, mecanism pe care noi îl numim „alinare detașată”.

Unii oameni își împlinesc aceste nevoi recurgând la comportamente la risc sau comportamente compulsive, cum ar fi jocurile de noroc, sexul neprotejat cu multipli parteneri, pe când alții – o mare parte dintre noi – aleg consumul de diverse substanțe: tutun, alcool, droguri sau alimente hipercalorice și bogate în glucide.

Medicul și autorul canadian de origine maghiară, Gabor Mate, spune că la baza acestor dependențe stă, de fapt, lipsa conectării reale, sănătoase și autentice cu alte ființe umane. Eu aș adăuga că vorbim și de o lipsă a unei conectări reale, autentice și bazată pe dragoste necondiționată cu noi înșine. Exact aceasta este premiza de la care am pornit proiectul Reconectat – un podcast în al cărui prim sezon ne propunem o serie de conversații dificile despre relația cu corpul.

Pe măsură ce ne reparăm și îmbunătățim relația cu noi înșine și cei din jur vom ajunge să putem avea o relație mai sănătoasă și cu mâncarea, deoarece ea nu va mai ține loc de dragoste. Dragostea, siguranța și compasiunea sunt deja atribute cu care noi ne naștem și psihoterapia ne poate ajuta să le redescoperim.

Cum poate ajuta psihoterapia în demersurile pentru scăderea în greutate?

Nu m-aș încumeta să susțin că psihoterapia poate ajuta în demersurile pentru scăderea în greutate deoarece greutatea, așa cum am mai menționat, ține de o multitudine de factori, printre care și cei genetici. S-ar putea ca o persoană, în urma terapiei să ajungă să aibă o relație mai bună cu mâncarea, cu exercițiul fizic, cu sine în general și cu propriul corp în particular, dacă acestea sunt obiectivele pe care ni le propunem în terapie.

Asta nu garantează neapărat și scăderea în greutate, deși evident că și acesta poate fi un efect secundar al psihoterapiei. S-ar putea ca persoana respectivă, constituțional, din naștere, să fie programată să aibă un corp care nu se încadrează în standardele de frumusețe, ceea ce însă nu înseamnă că acel corp este nesănătos sau mai puțin bun prin comparație cu alte corpuri.

Unul dintre principiile pe care eu insist ca terapeut, față de toți clienții cu care lucrez, este acela al acceptării diversității umane. Dacă ajungem să acceptăm că oamenii variază foarte mult sub aspectul înfățișării, al abilităților pe care le au, al pasiunilor, sexualității șamd, am putea accepta că nu trebuie să încăpem cu toții într-un șablon anume pentru a fi demni de dragoste și respect.