Multi maratonisti, dar si persoane cu mai putini kilometri alergati in palmares vorbesc de un asa-numit fenomen „runner’s high”, care in traducere ar insemna euforia alergatorului. Il descriu ca pe un sentiment de libertate si un plus de energie, ca o stare bine deosebita. Ei bine, un recent studiu canadian a descifrat mecanismul producerii lui, dar si rolul care ii revine.

„E greu pana te apuci de alergat, dar dupa ce incepi si vezi cat de bine te simti, nu te mai poti opri” – sunt vorbele aproximative ale celor pentru care sportul a devenit un mod de viata. Si nu e nimic exagerat aici, iar stiinta o demonstreaza. Sta in natura noastra sa ne placa sa alergam. Exista un lant de reactii biochimice pus la punct de-a lungul miilor de ani de evolutie prin care organismul ne-a pus pe fuga pentru a supravietui. Ne-a determinat s-o facem, recompensandu-ne cu starea de fericire.

O afacere hormonala

Cercetatorii de la Centrul Universitar de Cercetare Medicala din Montréal (CRCHUM) au relevat ca bucuria de a alerga nu e doar o chestiune ce tine de endorfine. Ei au stabilit ca fenomenul „runner’s high” este provocat mai ales de dopamina, un neurotransmitator important pentru motivare.

„Am descoperit ca efectul de recompensa pentru activitatile de anduranta este modulat de leptina, un hormon-cheie in procesele metabolice”, a declarat Stephanie Fulton, coordonatorul studiului, intr-un articol publicat in revista Cell Metabolism. Omul de stiinta a explicat ca leptina, cunoscuta si ca hormonul satietatii, influenteaza activitatea fizica prin intermediului dopaminei din creier si joaca un rol vital in motivatia pentru a alerga, care poate fi in legatura cu nevoia de a cauta surse de hrana.

Declicul din circuitul motivational

Relatia dintre nivelul de leptina si fenomenul „runner’s high” a fost pusa in evidenta in cadrul unor teste realizate pe soarecii de laborator care aveau acces la roata de alergare. In mod normal, aceste animale pot parcurge invartind roata pana la 7 km pe zi. Cercetatorii au comparat activitatea fizica a soarecilor normali cu aceea a unora care au suferit o modifcare genetica pentru a suprima o molecula activata de leptina − STAT3. Aceasta molecula se gaseste in neuronii care sintetizeaza dopamina, fiind esentiala in circuitul motivational.

„Soarecii fara molecula STAT3 in neuronii dopaminergetici au alergat semnificativ mai mult, comparativ cu soarecii normali, care au fost mai putin activi, deoarece leptina a activat STAT3, semnaland ca rezervele de energie din corp sunt suficiente si ca nu e nevoie sa mai alerge in cautarea hranei”, a explicat Maria Fernanda Fernandes, unul din autorii studiului.

Mai putina leptina = performante mai bune

Fluctuatia cantitatii de leptina in ceea ce priveste motivatia de a fi activ este la fel de importanta si la om. Tocmai de aceea, spun cercetatorii, persoanele cu mai putina grasime in corp, adica cele care au niveluri inferioare de leptina, au mai multe sanse de a alerga un maraton si de a inregistra performante superioare. Si asta pentru ca un nivel scazut de leptina, precizeaza specialistii, sporeste motivatia pentru a exersa si face mai usor de atins starea de euforie a alergatorului. La oameni si mamifere, in general, acest mecanism a fost dezvoltat pentru a creste randamentul comportamentelor eficiente in achizitia de alimente. Programat sa supravietuiasca, organismul a invatat sa trimita creierului prin intermediul hormonilor un mesaj convingator: atunci cand rezervele de energie sunt pe terminate, e distractiv sa alergi pentru a face rost de mancare.

Natalia Talmacec