Drumul de la 140 de kilograme la 61

Numele meu este Alexandra Lionov si am avut dintotdeauna probleme cu greutatea. Mereu am fost un copil grasut. Cat timp am fost micuta, nu ma afecta atat de tare, dar odata ce inaintam in varsta, absolut tot ce faceam imi era influentat negativ de excesul de kilograme.

Eu „am mostenit” aceasta „boala” din partea familiei tatalui meu. O recunosc si acum, cum o faceam si atunci, fara pic de jena, ca am fost un om care manca extraordinar de mult! Nu o data am observat pe chipurile celor din jurul meu spaima, uimire sau dezgust in momentul in care eram la masa.
Am trecut si prin faza analizelor medicale. Inainte de a se confirma dovada „nesimtirii” mele (asa numeam eu modul meu de a manca fara limite), mama a hotarat ca ar trebui sa vedem si daca in spatele problemei mele nu se ascunde o boala, mai ales ca ea suferea de glanda tiroida. Asa am ajuns la doctorul Emilian Ranetti. In urma unor analize amanuntite, el a spus: „Concluzia e clara, copilul nu are absolut nimic, in afara de faptul ca mananca mult, si e chiar pacat de o fata asa frumoasa ca Alexandra!” Bineinteles ca mie vorbele astea mi-au intrat pe o ureche si mi-au iesit pe alta… le mai auzisem de la „N” medici.
Medicul mi-a recomandat atunci un medicament care inhiba pofta de mancare. Dar eu am fost destul de sceptica pentru ca incercasem toate „minunile”.

Ma obisnuisem cu mine asa, imi acceptasem soarta. Eram o tipa de 19 ani, cu „superba” greutate de 140 kg, cu toate ca, pe interior, eram distrusa. Nu am avut o copilarie usoara, iar adolescenta a fost cumplita! Am avut noroc ca am un caracter destul de tare si am invatat singura sa trec peste rautati. Eram obiectul de batjocura al tuturor, dar niciodata nu i-am acuzat pe cei din jur pentru atitudinea lor.

Anii au trecut, pana in ziua in care am ajuns studenta la Facultatea de Comunicare din Cadrul Univesitatii Bucuresti. De fel sunt din Tulcea. Am plecat de acasa, m-am mutat in Capitala. Aici pot spune ca a inceput calvarul! Nu aveam prieteni, nu aveam iubit, nu aveam nimic, decat un numar mare de kilograme si o nebuna pofta de mancare. O perioada am intrat intr-o depresie, ma inchisesem in casa, ma izolasem de toata lumea, stateam si mancam.
Doua mari motive m-au determinat sa fac ceva pentru mine, si anume: iubirea pentru un baiat pentru care eram doar o tipa grasa si penibila si un profesor care mi-a zis ca, daca vreau sa reusesc in viata, am de toate, numai un fizic placut nu!

Lucrurile astea doua m-au enervat cum niciodata nimic nu ma enervase atat de tare! Am pus punct si mi-am zis ca trebuie sa fac ceva cu mine, pentru mine! Am aruncat toata mancarea din frigider, mi-am cumparat medicamentul recomandat de domnul doctor si mi-am facut abonament la sala. Primele doua luni din timpul regimului alimentar plangeam de foame la propriu. Dar mergeam la sala in fiecare zi, inclusiv sambata si duminica. Stateam acolo pana imi zicea antrenoarea sa plec, sa ma odihnesc. Recunosc, eu am exgerat, aveam zile in care nu mancam mai nimic, asta nu e bine deloc! Nu slabesti mai repede, ci, dimpotriva, risti sa te imbolnavesti.

Iata ce mancam eu intr-o zi:
Nu am avut mese la ore fixe, mancam cand imi era foame. Ma trezeam in jurul orei 10, luam pastila pe stomacul gol; mancam branza degresata cu rosii si o felie de sunca slaba de pui; dupa fugeam la sala, unde „pierdeam” in jur de 2-3 ore; la pranz intotdeauna aveam gratar de pui sau ficat de pui cu salata facuta numai cu otet, iar seara salate (fara ulei) sau fructe, iar cand imi permiteam un mic deliciu, mancam cate un baton de slabit. Nu depaseam pe zi un numar de calorii mai mare de 1200 din alimentele consumate.

In decursul unui an si jumatate nu am facut absolut nicio concesie. Cale de mijloc nu aveam! Asa am ajuns de la 140 la 61 de kg. Sunt un alt om, am o cu totul alta viata, m-am nascut a doua oara!
Nu vreau sa dau sperante desarte, sa zic ca exista miracole, asa ceva nu exista! Necesita timp, rabdare, ambitie! Pana nu intelegi cu adevarat ce implica aceste insusiri nu reusesti! Totul se poate controla mental, pana si foamea, totul tine de cat de mult iti doresti acest lucru!
Daca ar fi sa sfatuiesc pe cineva sa se lanseze in nebunia mea, i-as zice sa o faca numai pentru a trece prin perioada prin care trec eu acum. Merita tot chinul din lume!

Cu drag,
Alexandra